Poveste fara sfarsit

Ca orce poveste,incepe cu a fost o data,
Un baiat si o fata printre stele uitata...
Si baiatul o cauta pe ea mereu in noapte,
Dar nu o vedea,ai auzea dulcile ei soapte.

De la an la an sufletul tot mai negru se facea,
Intunericul si frigul,acum in regatul lui domnea,
Sfarsit de puteri,fara nici o mangaiere,
Hotarase sa-si trimita sufletul printre stele.

"Suflet hoinar te-am pierdut in noapte,
Printre miile de stele si ale ei soapte,
Acum esti departe,dar sper sa fi la ea,
Sa iti aline toata durerea."

Si-au trecut 17 ani si speranta incet se stinge,
Pana intr-o dimineata,cand pieptul il frige,
S-a trezit cu atat de multa caldura si lumina,
O simtea pe ea,acea faptura divina.

Sa uitat pe pieptul lui fierbinte,
Si de nicaieri a auzit niste cuvinte,
"Ti-am gasit sufletul ratacind in noapte...
Si ti l-am adus,si te-am sarutat pe pleoape."

I-a spus sa aiva rabdare pana cad stelele,
Ca se scurg zilele,cum cad petalele,
Si-a inceput sa ninga intr-o noapte rece...
Si ea a coborat si n-a mai vrut sa plece.

Fericirea din nou apare,cand ura dispare,
Cum si o floare ce infloreste doar la soare...
Si fara intristare decurse viata micului imparat,
Langa steaua lui,ce sufletul i-a dezghetat.

Fara sa-si dea seama ca erau nemuritori...
Si acum colinda peste argintii nori,
Imprastiind dragoste si nestinsa speranta,
Ce ne lumineaza toata viata noastra.